Cafeneaua Rogalski Grigoriu

depasirea recordului personal la facut poze

Scris de Eliza Rogalski Sâmbătă, 17 Ianuarie 2009, ora 19:29

nu sunt un mare fan al fotografiatului de dragul de a da cu blitzul in populatie, dar de data asta mi-am  depasit orice limita. si asta nu pentru ca sunt in capitala celor fac poze de obicei, multe si din mai multe unghiuri, ci pentru ca mi-a placut foarte mult ce am vazut.

mai jos un foto jurnal al celor doua zile de cand sunt in tokyo, de maine, gata, incep scoala, trec la treburi ‘telectuale

• primul  lucru pe care l-am facut, conform obiceiului, a fost sa mergem in recunoastere, daca tot ne-am ratacit cam de fiecare data cand am vrut sa ajungem pe jos intr-un punct fix din Tokyo.
• pe urma ne-am urcat in Tokyo Tower ca sa stim pe unde vine orasul asta, poate asa dezlegam mai usor strazile si numerele, care, cum am mai spus, am vaga senzatie ca nu se potrivesc cu cele de pe harta, ori se numara diferit, ori diferenta de fus orar ne-a zapacit complet, bine ca suntem doua

• in turn am mai stat vreo 3 ore si am cascat gura la diverse – cum ar fi o expozitie de anime-uri – varianta mai moderna a lui Sandi Bel, niste figuri de ceara printre care si cele din Cina cea de taina a lui daVinci, cantareti rock si actori, flori filme fete sau baieti, actori sau cantareti

• pe o strada oarecare am observat ca, de obicei, politistii reali au niste bastonase cu niste leduri si sunt “secondati de niste alti politisti din leduri, in caz ca adoarme cineva la volan (o exista si asa ceva?!)

• ei, si acum vine partea serioasa – cum sa stai intr-un muzeu jumate de zi si sa nu-ti mai vina sa mai pleci. se numeste Miraikan, e muzeul tehnologiei si inovatiei si aici am vorbit prima oara in viata mea cu niste roboti, iar Simona a mangaiat varianta electronica (sau digitala?!) a lui Maxine, am vazut cum arata un dormitor pe o statie orbitala, mi-am citit ADN-ul din palma (ce cool, la noi se citeste norocul din palma, ce diferiti suntem!), am produs o furnica electronica despre care computerul avea niste dubii ca ar trai mai mult de 24 de ore in padure (e drept ca mi-a iesit cam handicapata, dar e furnica mea!), ne-am uitat vreo jumate de ora la un ecran cu leduri (cred) in forma de glob pamantesc ce isi schimba imaginea in functie de starea atmosferei (nu stiu daca in timp real sau inregistrat in avans) – intrebandu-ne cum poti sa faci asa ceva???, ne-am uitat la niste semnaturi de astronauti sa vedem daca nu gasim si vreun “Nina+Gelu=Love”, nu, n-am gasit, si am vazut printr-o aplicatie practica care e tehnologia din spatele functionarii internetului – un joc cu niste bile pe care le-am trimis din punctul A in punctul C, in timp ce si altii faceau acelasi lucru la alte puncte dintr-o imensa instalatie cu tot ce trebuie pe ea – servere, routere si ce mai trebuie la casa omului;
• iar bonus – am vazut un film 3D proiectat pe un tavan curbat (iarasi nu-mi rezulta cum se poate asa ceva, ca dupa stiinta locala nu se poate nici drept la 3/4  fara o mica problema tehnica) despre nasterea universului – n-am inteles un singur cuvant dar am iesit acolo ca de la o sedinta de masaj la creier.  am vazut ceva muzee la viata mea, dar asta le-a depasit in imaginatie pe toate.
• ca sa fie totul complet, seara ne-am dus in port sa mancam si sa privim cum apune soarele, in timp ce undeva departe, pentru altii rasase.

• pentru ca Japonia inseamna in egala masura tehnologie si traditie, am luat o gura de cultura locala neaosa la muzeul Edo (bai, parca suntem aia de la Lonely Planet, noroc ca n-avem “backpack”) unde am dat cu nasul de niste kabuki (teatru traditional japonez pe care vrem sa-l vedem si live zilele astea, intr-o seara cand terminam mai devreme), de o librarie japoneza pre-moderna care mi-a placut la nebunie (nu stiu daca se vede exact atmosfera in poza, dar am stat in fata exponatului pana mi-au amortit picioarele), zeci de marturii ale unei culturi despre care, in snobismul meu vestic, nici macar nu m-am obosit sa citesc vreodata mai mult decat “memoriile unei gheise”. ce am mai vazut aici remarcabil – faptul ca muzeul avea ghizi voluntari – batranei care stateau pe langa exponate si povesteau intr-o engleza foarte cursiva intamplari din viata poporului lor. Subliniez cuvantul “voluntar”. Acum intelegeti de ce Takyo n-are nicio legatura cu planeta Pamant, nu? Normal ca mi-a trecut prin cap sa cer viza de emigrare, ca mai usor inveti japoneza decat sa vezi asa ceva, vreodata in viata asta, acasa la noi, indiferent de scopul si natura actului cultural sau educational sau patriotic prestat.
• la iesirea din muzeu, in timp ce asteptam sa iasa toti colegii mei, in fata parcarii de umbrele (cu care promitem poze in episodul urmator), Bechara, colegul meu libanez m-a povestit filmul “California Dreaming” – l-am lasat sa povesteasca pur si simplu ca sa vad daca a prins ideea – a prins-o, a vazut filmul de 2 ori, a doar oara intr-o proiectie cu prietenii organizata la el acasa – deci, am avea cu ce, dar n-avem cu cine. de la asta n-am poze, dar credeti-ma pe cuvant ca asa am simtit.

• si seara, incheierea – un meci de sumo unde am smuls un autograf al unui jucator exact pe biletul de intrare ca asta aveam la indemana-  si o cina traditionala japoneza. despre sumo stiam doar ca e cu oameni grasi care mananca si se ung cu grasime de gasca. incomplet, eronat si “very american”. e un sport al jucatorilor venerati de popor, as zice un sport sacru – daca au tradus bine in brosuricile distribuite la intrare -  in care lovitura se aplica dupa un “teasing” al adversarului prin care incerci sa-l enervezi asteptand sa se ia la tranta cu tine. lupta dureaza cateva secunde, pregatirea cam de 3-4 minute. proportiile seamana un pic cu meseria in care cu drag prestam 7 zile din 7. am vazut luptatori “cu figuri” in cap trantiti de pe arena de altii care nu se bateau zgomotos peste pulpe doar ca sa-i aplaude lumea, luptatori cu gratie (se pare ca exista asa ceva si la peste 100 kilograme), foarte multa autenticitate si o sala plina desi turneul a inceput acum 2 saptamani.
• la sfarsit, o cina traditionala cu un meniu “prescris” luptatorilor sumo – despre care la inceput am crezut, iarasi, ca va pluti in grasime si eu voi ajunge la spital. am mancat 7 feluri de mancare si la ora la care va scriu mi-e foame iar. si sa nu va suparati pe mine daca va spun ca nu stiu ce am mancat (am uitat), dar era atat de bun incat ma duc sa-mi caut carti sa invat sa gatesc asa. daca exista ceva care nu se poate uita despre tara asta, atunci mancarea e sigur pe primul loc. este o bucatarie foarte fina, simpla ca mix de ingrediente, echilibrata (acum inteleg de ce am vazut femei atat de frumoase), fara grasimi, zahar si tampenii care ne scurteaza zilele. pentru gurmanzi, Japonia e periculos de gustoasa. si ca sa inchei cu recomandarea colegului meu Makato care a organizat excursia sumo si cina traditionala, sunt trei mari lucruri de facut in Tokyo – sa mancati bine, sa intelegeti traditiile si cultura macar atat cat ele mai pot vorbi unui om contemporan, grabit si superficial, si sa mancati bine, din nou!