Ca atare, omul de comunicare, PR-istul, va fi întotdeauna o cenuşăreasă vag schizofrenică şi cu mari probleme de personalitate. Judecat din exterior, îi va fi greu să se auto-definească. Serios acum, câţi dintre voi aţi reuşit cu succes să le explicaţi părinţilor în ce constă activitatea voastră de toate zilele?

Pun pariu că, la marea majoritate dintre voi, discuţia s-a rezumat la: noi suntem cei care îi hărţuim pe jurnalişti/bloggeri/ VIPs cu telefoane/conferinţe/comunicate/follow-up-uri/vizite-blitz în redacţii. Paranteză scurtă: dragi colegi co-PR-işti, vă rog eu frumos nu mai faceţi vizite-blitz în redacţii! Pun pariu că nici vouă nu vă place să vă viziteze un străin acasă îmbrăcat sumar în chiloţei proaspăt spălaţi şi albiţi ca să vă promoveze noul detergent cu super-particule de înălbire! Paranteză închisă.

Personal vorbind, întotdeauna mi-a plăcut să le răspund alor mei că eu încerc să aduc ştirile la metrou. Şi nu, nu mă refer aici (doar) la fiţuicile distribuite gratis în staţii de metrou. Şi, desigur, metroul este doar o metaforă J.

Dincolo de retorica şi de cuvintele frumos împachetate cu care industria aceasta dragă îşi acoperă nesiguranţele, intuiţiile unui om de PR fac, de cele mai multe ori, distincţia dintre o discuţie de metrou şi absenţa acesteia. Pentru că o discuţie de metrou are, de cele mai multe ori, coordonatele pe care orice om de comunicare le întâlneşte în munca de zi cu zi: au un termen de viaţă limitat (cât durata unei întâlniri de la Staţia Distror la Eroilor), sunt rezumative şi, de cele mai multe ori, se pierd în zgomotul de fundal.

La fel, în munca noastră zilnică, indiferent de ce instrument am folosi, obiectivul nostru este să depăşim zgomotul de fundal. Mai mult decât atât, putem măsura o campanie de succes după numărul de persoane care merg alături de noi în metrou şi îşi scot căştile din urechi pentru a trage cu urechea la discuţie. Iar zgomotul de fundal este cauzat de mulţi alţi PR-işti la fel de nevrotici ca noi care anunţă lansări super-mega-fenomenale, rezultate financiare spectaculoase, planuri cincinale realizate, desigur, în doi ani şi jumătate, promoţii unice în viaţă la detergentul cu super-particule de înălbire mai sus menţionat.

Iar în acest zgomot de fundal permanent, intuiţiile unui om de comunicare fac diferenţa. Pentru că nimeni nu vorbeşte, la metrou, despre a 500-a iniţiativă CSR-istă de a strânge haine pentru cei nevoiaşi, dar e posibil să întâlneşti pe cineva care să îţi explice că şi cei mai strâmtoraţi ca noi au nevoie de un sacou bun pentru interviu.  Pentru că studenţii nu vor vorbi cu la fel de multă pasiune despre concursul X cu premiile Y şi Z, dar e posibil să îi convingi dacă îi trimiţi să caute sufletul oraşului lor. Pentru că, desigur, o campanie la O BeRe pentru bărbaţi va fi mai răcoritoare dacă le povesteşti în ce oraş sunt cele mai frumoase femei J.

Revenind la titlu, sunt sigură că vă aduceţi aminte povestea cu chinezul oprit la vamă bănuit că ar fi avut un picior de om ascuns în bagaj.  Ei bine, presupunând că respectivul chinez ar fi fost o super-personalitate care ar fi avut nevoie de un om de comunicare „ca la carte”, puteţi fi siguri că subiectul „labei de urs în bagajul unui chinez” nu ar fi existat. Pentru că omul de comunicare „ca la carte” s-ar fi asigurat că vameşii, poliţiştii, presa şi toţi cei interesaţi ar fi primit dinainte o scurtă informare de presă cu privire la existenţa labei de urs, ar fi explicat motivaţiile proprietarului labei de urs, obiectivele de business şi planul cincinal ce urma să fie obţinut în urma vânzării labei de urs. Subiectul ar fi murit sau, în cel mai bun caz, ar fi intrat la rubrica diverse al unui obscur jurnal ce tratează achiziţii gastro-culinare dubioase.

Din fericire, în absenţa unui om de comunicare „ca la carte”, laba de urs a devenit subiect de discuţie la metrou. Şi, probabil, în cărţile de comunicare pentru PR-işti, va înlocui cliche-ul deja existent al bărbatului care a muşcat un câine. Un om de comunicare intuitiv şi eficient este cineva care învaţă, în facultăţi cu multe majuscule pretenţioase, toate aceste legi ale comuncării ca la carte. Iar apoi, îşi petrece întreaga carieră negând legile de comunicare şi ascultându-şi atent propriile instincte şi vocea metroului.

Pentru că, la bază, fie că suntem oameni de comunicare ce urmăresc cu rigla buchia cărţii, fie că suntem PR-işti care fac acrobaţii intuitive, suntem cu toţii nişte cenuşărese în căutarea unei labe de urs. Pentru că, undeva în adâncul sufletului, ne dorim cu toţii să ajungem pe prima pagină a ziarului de la metrou.

Tehnologiile sunt astăzi motorul schimbărilor sociale, prin alterarea comportamentelor, a gândirii, a memoriei, cât şi prin faptul că ele produc, fără doar şi poate, o cantitate considerabilă de cuvinte şi concepte noi. În practica relaţiilor publice, explozia de concepte ce survine ca urmare a proliferării tehnologiilor, pune o serie de dificultăţi în ceea ce priveşte definirea şi explicarea lor către public.

Citiţi mai multe pe pr-romania.

Nu uitaţi şi de testul de webvocacy pentru branduri, il puteti face aici.

Marturisesc ca initial, cand am vazut stirea, am fost convinsa ca e 100% o productie Times New Roman. Seara tarziu cand am citit declaratii de la Parchet si alte institutii, plus detalii si update-uri de tip “unghiile erau smulse” (n-am citit nicaieri daca piciorul era epilat, cred ca nu, pentru ca au spus ca e piciorul unui barbat). Dimineata devreme am auzit la stiri ca s-au facut teste asupra piciorului si ca nu era decat un banal picior de urs. Asa am aflat ca piciorul de urs e cam de marimea si forma unui picior de barbat, sau invers .  In mintea mea de om obsedat de meserie, ma gandeam la ce-o fi campania oare.

Trec peste curiozitatea biologica despre cum anume poti confunda un picior de om (a se citi barbat) cu un picior de urs/ animal.  Ma opresc direct la fascinatia pe care mi-a trezit-o subiectul in sine si marturisesc ca iarasi sunt invidioasa. Un picior de urs a facut in mai putin de 24 de ore atatea stiri in mediul online cate un om de PR ar putea face intr-o luna de munca asidua.

Nu stiu daca cineva a avut curiozitatea sa caute cata valva a facut piciorul-de-om-gasit in valiza in 24 de ore. La ora la care scriu, google afiseaza 339.000 rezultate la “un picior de om in valiza”.  Spre comparatie, recenta “legea sanatatii” are 1.810.000 rezultate si a stat “live” pe agende cam o luna. Media Image imi spune ca stirea a aparut astazi in 11 ziare, din acelea pe care oamenii dau banii, nu le gasesc pe google. Iar formatele de stiri sunt sferturi, jumatati, spread-uri chiar.

Cateva concluzii si intrebari desprind din povestea piciorului de urs deghizat in picior de barbat:

• Nu exista subiect nevandabil la presa. La fel ca in cazul flacarii violete, “imaginatia este mult mai importanta decat cunoasterea”, ca sa citez un intelept preferat.
• Din acest registru, m-ar fi interesat sa stiu cati bani ar fi cerut un blogger sau un sef de vanzari de la vreun ziar / revista ca sa acopere subiectul, sa scrie despre un picior de urs, in ipoteza ca acesta n-ar fi fost gasit intr-o valiza in aeroport. Si cati cititori ar fi avut o recenzie mediocra, dar platita, despre produsul “picior de urs”.
• Ma tot intreb cat ar fi costat varianta publicitara, de 30 de secunde, a piciorului de urs, cu tot cu media, ca sa creeze asa o notorietate in 24 de ore. Calculele mele ajung pe la niste sute de mii de euro.
• Nu va grabiti sa comentati ca subiectul a avut succes pentru ca presa noastra este excesiv de tabloidizata. Garantez succesul subiectului nu doar pe plaiurile mioritice, ci oriunde exista presa. Tot de la Media Image aflu ca absolut toate ziarele centrale tabloide si ne-tabloide (in afara de Ziarul Financiar, normal) au preluat stirea intr-o forma sau alta. Nu mai vorbesc de televiziuni.
• Cred ca exista prea putine subiecte cu adevarat importante care sa aiba parte de un tratament atat de fascinant cum a avut “piciorul de urs”. Dar asta nu depinde doar de ziaristi, ci si de creatorii de stiri: oamenii de PR. Citeam zilele trecute despre disparitia cuvantului “etica” din definitia PR-ului. E irelevant ca PR-ul e etic sau nu, daca nu e creativ, daca nu produce acel rezultat care il face meseria cea mai frumoasa din lume: sa faci oamenii sa vorbeasca despre produsul, brandul sau compania ta. Cred ca adevarata primejdie este instalarea comoditatii in gandirea omului de PR, nu disparitia eticii din definitie. E mult mai comod sa faci media decat PR: nu iti arde neuronii, iti umfla cifra de afaceri la final de an, deci iesi agentie fruntasa in clasament, plus ca toata lumea te iubeste pentru ca ai bani de dat. Cred ca PR-ul trebuie sa fie creativ. Daca nu e creativ, nu are cum sa fie etic.

Pana la urmatorul subiect de tip “flacara violeta” / “picior de om in valiza” va las cu o intrebare: numai mie mi se pare subiectul fascinant pentru cat de multe argumente poti gasi in favoarea PR-ului creativ?

Continuarea o puteţi citi pe PR Romania.

Dată fiind această situaţie, pe mine mă poţi păcăli uşor în ceea ce priveşte actele supranaturale ale altor făpturi! Să luăm caii, de exemplu! Când eram mică, credeam cu tărie că există o rasă de cai ce posedă una pereche minunată de aripi (!) şi chiar un corn aurit! Nu vă mai zic de Black Beauty, că mi se părea doar un cal normal, filmat de un regizor inspirat! Cât despre  Spirit din Cimarron , nu, nu mi-a tras un semnal de alarmă faptul că acesta împrumutase inclusiv trăsăturile oamenilor, printre care sprâncenele şi abilitatea de a se încrunta!

Rezumând, nu cunosc detalii tehnice despre caii. Eu nu ştiu dacă un cal chiar poate să sară peste un tanc. Sau dacă poate să cureţe un pământ plin de pietriş. Însă, mi-e foarte clar că un cal poate să dea lecţii de umanitate!

Vorbesc aici, desigur, de calul lui Spielberg din War Horse, de scena minunată din film la care abia mi-am înghiţit lacrimile, în timp ce un german şi un englez se aflau în „No Man’s Land”, de faptul că Spielberg a reuşit să producă un film de război comparabil cu legendarele „Saving Private Ryan” şi „Schindler’s List” dar care să fie totuşi potrivit pentru copii.  Pentru mine, War Horse a fost o adevărată demonstraţie de umanitate, un „NU” răspicat împotriva războiului şi mai puţin, o lecţie de zoologie.

Înţeleg că, în cartea după care a fost făcut filmul, unul dintre personajele din tabăra germanilor se întreabă, la un moment dat, privind bestia cu stea în frunte: „Does he not personify all that men try to be and never can be?”

Adevărul e că, în War Horse, calul e mai nobil şi mai autentic uman decât toate celelalte personaje la un loc.

Vi-l recomand sincer! Dacă nu mă credeţi pe mine, iată ce au mai povestit  despre film Anne- Marie, Auras, Elena şi Raluca.

What Makes Love True m-a înduioşat teribil, am petrecut zeci de minute colindând pe străzile Manhattanului şi citind cum, cât şi pe unde se mai iubesc cei din New York. Mi-aş dori un pic de poezie-realitate ca asta şi pentru Bucureşti.

Vanity Fair îşi întreabă cititorii cât de atenţi sunt la ortografia articolelor pe care le citesc în revistă şi mai ales la “ciudăţeniile ortografice”: Should Vanity Fair Be a Spelling Vigilante? Cred că fiecare limbă are o serie de cuvinte care arată şi sună neobişnuit, deşi sunt scrise corect, dar mi-a plăcut că Vanity Fair se întreabă în ce măsură ciudăţeniile ortografice distrag atenţia de la articolele propriu zise.

Dacă vă întrebaţi cum să spui bine o poveste de jos în sus, fotograful britanic Tom Robinson vă arată cum în colajul foto Feet First: travels through a couple’s relationship. Mi-a plăcut perspectiva şi am avut, vreme de 21 de poze, senzaţia unei poveşti clar conturate din elemente puţine şi bine alese, care lasă loc de imaginaţie şi curiozitate.

Acestea fiind scrise, săptămână inspirată vă doresc!

Din pacate majoritatea subiectelor legate de educatie sunt tabloidizate…si in cazul acesta se poarta extremele, cu olimpici internationali si  absolventi de bac, despre salarii si performanta profesorilor.

Evenimentul a fost o surpriza si o gura de aer proaspat…oameni autentici, discursuri simple, pline de bun simt si de substanta. Povesti despre proiecte extraordinare ale unor elevi, studenti sau profesori din toata tara care au depasit orice dificultate financiara si au influentat existenta propriilor comunitati, fara sa astepte niciun fel de beneficiu material. Oameni modesti, scosi din anonimat si aplaudati pentru ca reusesc sa schimbe lumea din jurul lor.

Le-am fost recunoscatoare pentru ca ne inspira pe toti si pentru ceea ce sunt…. creatori de viitor.

Mai multe detalii despre laureati si povestile lor aici si poze de la eveniment aici.

Momente ca cele de ieri mă fac să-mi aduc aminte de ce-mi place meseria asta. Cuvintele nu prea-și au rostul în astfel de situații, însă cert este că mi-era dor de niște oameni și am pus la cale Grand Prix-ul Blogosferei, în cinstea lansării celei mai noi animații Disney – Mașini 2.

I-am strâns pe toți, cu mic, cu mare, pe pista de la Amckart – să fi fost vreo 40! M-am bucurat nespus că au reușit să ajungă și, de tare ce m-am bucurat, i-am băgat în calificări direct: patru grupe, însă numai zece finaliști. S-au distrat și nu s-au accidentat (slavă domnului), motiv pentru care avem ce citi.

Impresii la cald au circulat răsunător pe twitter, numai căutați #GPblogosferei și #karturi, dar și pe facebook, pe bloguri și mai ales în offline. Îmi sunteți tare dragi și abia aștept să ne revedem să mai scârțâim niște roți.

Felicitări câștigătorilor – Alex Odă, Augustin Radu și Tudor Iacob.

Mulțumim domnului Titi Aur pentru sfaturile acordate blogosferei. Știm că onlineul va vui și mai tare de acum încolo.

P.S. Poze aici și aici!!!