Cafeneaua Rogalski Grigoriu

“go slow”

Scris de Eliza Rogalski Sâmbătă, 24 Ianuarie 2009, ora 17:07

am gasit in tokyo cafeneaua perfecta – se numeste “go slow” si da, dureaza un pic pana primesti ceasca, chiar daca nu e nimeni in fata ta. hai ca trebuie sa fiu si eu un pic rautacioasa, sa nu se inteleaga ca am cazut in extaz snob dupa orasul asta, nu?

acum, serios, “go slow” nu e o gluma, ci un fel de comportament pe care l-am remarcat pe strada, in magazine, la restaurant, in metrou – peste tot, lumea nu se grabeste si in general nu vorbeste tare, nu mananca in timp ce merge pe strada, nu vorbeste la telefon in timp ce mananca, face chestii pe rand si fara prea multa graba.

de ce n-am mai scris de doua zile – pentru ca n-am putut. pe langa ca noaptea am visat tot felul de aberatii high tech, mi-am dat seama ca nu stiu sa explic cu cuvinte (si poze, hai, am facut un efort)  ce am vazut pe aici. pe urma mi-am zis ca trebuie macar sa scriu pe blog cat sa nu creada lumea ca mi s-a intamplat ceva. nu mi s-a intamplat nimic decat ca ma incearca un vag sentiment al dimensiunii societatii din care vin si provin in fata unei culturi care nu epateaza, nu afiseaza, ci doar face lucruri si se uita la noi cu ochii mari de ce ne aratam asa mirati de ceea ce fac ei.

deci, nu am patit nimic rau in tokyo decat ca realizez ca traim in secole diferite, ceea ce e usor frustrant. traim in secole diferite adica Europa vs Japonia, nu intru in amanunte legate de Romania ca n-are sens. Oricum, judecand dupa comentariile colegilor vestici, daca japonezii n-au reusit sa exporte cu succes asa un model de societate, inseamna ca nu e o societate perfecta, deci de ce sa ne batem capul cu ea.

iata pe scurt ce am vazut aici in ultimele 48 de ore:

• cum tokyo nu se poate fara piata de peste, ne-am trezit la 4,30 am, am luat un taxi si ne-am dus ca tot turistul strain sa vedem de unde ii vine faima acestui loc. am ajuns pe la 5.15, ploua si era frig si ma gandeam ca abia acum vin comerciantii cu pestele din ocean – dar nu, licitatiile erau in toi, lumea nu avea timp si loc si in general mi s-a parut ca ii cam incurcam pe oamenii aia. locul merita vazut pentru exotism – milioane de catralioane de feluri de vietati marine se ofera privirii si buzunarului pe mii pe metri patrati, in gheata, intr-un fel de comert la limita dintre modern si traditional. dupa piata de peste si ritualul licitatiei de ton, am intrat intr-un loc cald cu sushi breakfast si ceai verde de unde am fugit spre primul starbucks, pentru ca fara 2 X double expresso nimic nu se poate numi “breakfast”, nu?

• ne-am plimbat asa, o idee, prin Ginza, unde ajunsesem mai devreme la un curs. Ginza e locul unde te dor ochii de atatea zerouri pe etichetele din vitrine, nu e pentru muritori de rand si in general produce depresie. am gasit insa un templu unde lumea la ora aia intra sa se intalneasca cu divinitatea, cumparand bilete la automatul cu butoane  unde poti sa platesti cu telefonul

• e, si acum vine episodul care poate sa va explice si de ce n-am mai putut sa mai scriu nimic pe blog – partea cu telefonul. pe mine telefonul mobil nu m-a umplut de emotie pana acum niciodata (poate doar de emotie negativa, cateodata . ieri insa m-a umplut de un fel de stare pe care nu stiu sa o descriu dar e ca si cum ai fi vorbit cu dumnezeu la telefon si vreo 24 de ore nu spui la nimeni ca sa nu te creada lumea nebun. am fost la sediul docomo unde am vizitat future lab – locul unde ei expun cele mai recente tehnologii prezente pe piata si proiectele la care lucreaza si pe care le vor comercializa in urmatorii 10-15 ani. desi ne-au spus in cateva randuri sa nu filmam / fotografiem, ne-au lasat totusi, ceea ce m-a facut sa ma gandesc daca nu cumva era studiata treaba cu “please don’t take pictures here”. nu am foarte multe cuvinte la mine sa spun ce am vazut decat ca la fel cum in State computerul este “the hub”, aici telefonul este “the hub”, numai ca eu un pic mai avansat. Pe langa faptul ca poti afla / plati ce vrei tu cu telefonul prin QR Code, el joaca si rolul de “life assist”, de partener de viata, de telecomanda pentru aerul conditionat cand tu te afli la 10 kilometri de casa, de cheie cu care deschizi usa, de portal prin care intri in muzeu virtual, de announcer cand ramane cainele fara apa sau mancare acasa.

• una peste alta, marea supriza a primei saptamani de scoala intensiva la tokyo a fost faptul ca ma asteptam sa vad toata comunicarea exclusiv digitala si digitalizata. nu doar ca nu am avut dreptate, dar s-a dovedit si cat de fals te modeleaza cliseele (si “digital” sau “analogic” este unul din marile clisee ale ultimilor ani). In Japonia digitalul nu a inlocuit analogicul, ci l-a ajutat sa devina profitabil. Ziarul exista pentru ca sa citesti in el chestiuni utile + ca sa cumperi. Reclamele sunt insotite de acest faimos QR Code (inventat de Dentsu impreuna cu Docomo, care au si creat o companie impreuna in acest sens) de care apropii telefonul si accesezi instant o lume digitala care are ca scop sa te informeze si sa te ajute sa cumperi. Factura vine la sfarsitul lunii, tu ai produsul in 48 de ore acasa. 40% din populatia japoniei foloseste aceasta tehnologie introdusa acum 4 ani.

• si cu asta gata – poate v-am mai spus ca in primele zile dupa ce am sosit la Tokyo, am vizitat un muzeu la care am ajuns cu un tren. in astea 48 de ore de cand nu am mai dat pe blog am aflat ca trenul cu care am ajuns la muzeul ala nu are sofer. adica merge singur. intrebarea “cum anume poate un tren sa mearga singur” mi-a creat un cosmar noaptea trecuta in care locuiam pe un nor si nu puteam sa ma dau jos de acolo sa duc cainele afara. nu radeti, e nasol! cu toate scolile mele, nu am putut sa duc cainele afara toata noaptea si m-am trezit cam obosita.