o poveste despre struguri
Scris de Eliza Rogalski Marți, 28 Aprilie 2009, ora 20:58
cand eram copil si mergeam la bunica mea la tara, cu putina vreme inainte sa incepem scoala, in septembrie, se culegeau strugurii. “a avea vie” insemna in acel loc a fi om cu stare, cu gospodarie, cu copii, nepoti, familii, nevoi, butoaie si probleme.
via nu a fost niciodata ceva extraordinar, un amestec de soiuri care produceau in fiecare an un must apos din care, dupa ce se trecea totul printr-o masina de stors, bunica mea scotea un vin pe care il impartea cu zgarcenie pana vara la seceris. gustul primului strop de vin este pentru mine gustul acelui vin acrisor, fara buchet, fara pretentii, “verde-n fata”, apos, fara zahar si, aveam sa aflu mai tarziu, fara sulfiti si alte prostii.
in fiecare toamna bunica mea spera la o recolta de vin mai buna, mai bogata, care sa o tina macar doua veri, timp in care ar fi putut sa inlocuiasca o parte din butacii imbatraniti. in fiecare primavara o lua de la capat – taia via, o sapa de cateva ori pe an, o ingrijea si se ruga sa ploua si sa fie soare atat cat vinul sa iasa “nu prea acru, nici prea putin, cum o vrea dumnezeu, maica!”
niciodata dumnezeu nu i-a dat toamna vin cat pentru doi ani si niciodata nu a avut timp sa o intinereasca si sa o innobileze, pentru ca tot timpul si-l impartea intre sapa, vite, gospodarie, nepoti, moara, iar sapa, iar moara, iar vite…
dar bunica mea spera ca intr-un an o sa-i dea si ei dumnezeu vin bun si mult cat sa o tina doua ierni si doua veri.
acum 4 ani bunica mea s-a dus si impreuna cu ea copilaria cea mai fericita de care puteam sa am parte pe lumea asta. de atunci, via ei creste singura pe camp, in arsita si ploaie, nimeni nu o mai leaga, nimeni nu o mai taie, nimeni nu mai vorbeste cu strugurii, nimeni nu mai taie cinci gaste si trei curcani la culesul viei ca sa multumeasca pentru doua butoie de boabe de struguri simpli. de cand ea s-a dus, in fiecare toamna cineva merge acolo, culege zece galeti de struguri din care face cateva sticle de vin, cate una pentru fiecare nepot. anul acesta, sticla mea din recolta anului trecut a ajuns la mine abia acum. privind lichidul acela simplu, fara pretentii, dar cu multe amintiri, nu am putut sa nu ma intreb, oare ce e mai bine, sa descanti strugurii sau sa-i lasi la voia intamplarii?
9 răspunsuri la “o poveste despre struguri”
E bine si cã-i descânti tu acum pe blog, la distanta, si oricine citeste asta si se încântã.
E greu sa ne obisnuim cu trecerea lucrurilor, si mai ales a oamenilor, desi traim într-o lume cu mania vitezei. Eu mi-am dat seama ca bunicii mei vor muri de tot la moartea mea, sau poate nu, daca voi avea copii, le voi povesti despre ei si le voi lasa câteva fotografii. Dar strabunicii mei, sau parintii lor, da. Traim atâta timp cât îsi aminteste cineva de noi. Si bunica ta e înca acolo în vie, prin rodul muncii ei.
Scris de Antoaneta în data de 28 Apr 2009 ¶
bunica mea traieste prin mine pentru ca de fiecare data cand vine vorba de munca, o vad pe ea, asudata de la sapa, cu basmaua legata dupa ceafa, dand peste cap o jumatate de ulcica de apa rece din fantana, muncita de griji, de soare si de dumnezeu care cand ploua, cand arde. de fiecare data cand vine vorba de munca nu o vad decat pe ea. si mi-e dor cateodata de ea si ma intreb, cum o fi putut, vaduva, sa creasca doi copii si patru nepoti, vite, acareturi si probleme, iar eu ma simt uneori atat de sfarsita din habar n-am ce?! si atunci imi vine in minte cate o poveste despre ea si o iau de la capat.
Scris de Eliza Rogalski în data de 28 Apr 2009 ¶
Foarte frumos şi emoţionant acest post. Mă face să pun mâna pe telefon şi să îmi sun bunicii şi străbunicii!
Scris de Ruxandra în data de 28 Apr 2009 ¶
Poate munca in aer liber e mai învioratoare decât cea de birou…desi noi nefiind obisnuite probabil ca am pati ca Niculae Moromete la cosit:) Admirabila bunica ta…eu cred ca femeile din România au o capacitate de a îndura, de a munci si de a se regenera impresionanta. În familia mea au fost numai femei puternice, dupa stiinta mea, si când ma uit in jur in Montréal vad si altele, tot din România emigrate.
Scris de Antoaneta în data de 29 Apr 2009 ¶
Offf, ma apucara si pe mine aducerile-aminte… Ai mei nu mai sunt… Doar in amintiri… Ar merita sa scriem carti despre bunici… asa,… cu scurte povestiri…
Scris de Bogdan Hrib în data de 29 Apr 2009 ¶
Despre bunica mea am atatea povesti ca as putea sa scriu romane fluviu…
Scris de Eliza Rogalski în data de 29 Apr 2009 ¶
pai, am putea sa incepem un loc de spus povesti de bunici…tare-s inspirationale
Scris de ingrideas în data de 29 Apr 2009 ¶
mda, pilduitoare randuri. atata am a remarca: indiferent pe mainile cui a ramas via sau indiferent cat limpede este ambrozia de anul trecut, Dumnezeu – in orice context – se scrie cu D, adica mare. cel putin Dumnezeul meu. in vino (hac!) veritas!
cele bune sa ti se adune
Scris de grasa de cotnari în data de 6 Mai 2009 ¶
asa este, cu D mare.
Scris de Eliza Rogalski în data de 12 Mai 2009 ¶